O saptamana la un liceu din Ankara

                Călătoria noastră în Ankara, a început cu un răsărit de soare minunat văzut de sus, de deasupra Pământului învelit cu o plapumă de nori. Pe cerul negru, parcă obosit de atâta noapte, urca încet soarele timid ce trimitea înaintea lui, la fel ca pe un sol, lumina arzândă a razelor sale. Privind pe geam, mă simțeam de parcă aș fi zburat alături de Doru Davidovici în Mig-ul său argintiu, pe care acesta îl pilota în cărțile sale. Am văzut Istanbulul ca pe o mare de lumini, despărțită la rândul ei de o mare de apa. Însă priveliștea, dar mai ales sentimentul zborului, aveau să-mi fie răpite de aterizarea lină a aeronavei. Am călcat pe pământ turcesc amintindu-mi de lecțiile de istorie din clasa a IV-a, când învățătorul meu ne povestea cu atâta patos despre bătăliile românilor cu oastea otomană. După o escală de 2 ore în Aeroportul Atatürk, am decolat spre Ankara, zburând acum deasupra țării care avea să ne găzduiască pentru o săptămâna.

                 Pe la prânz am ajuns la Hotelul Mola din Ankara, acolo unde au stat toți profesorii participanți la proiect. Timp de o oră, ne-am plimbat prin centrul Ankarei încercând să găsim o bancă sau un exchange care să fie deschise; însă toată ora am bătut străduțele în lung și în lat, îndrumați din când în când de cei pe care îi întrebam. Dar fără rezultat. Ne-am întors la hotel, unde i-am cunoscut pe elevii care aveau să ne ducă în Güdül, Ahmet și Ismail, acesta din urmă insotindu-ne peste tot de-a lungul celor 6 zile petrecute în Turcia.

                 Am mers spre Güdül cu microbuzul. Drumul, care după 20 de minute a părăsit autostrada, ne-a trecut prin sate așezate pe o zonă stâncoasă, roșiatică purtându-ne prin niște serpentine ciudate pentru aprope 2 ore. În tot acest timp, am vorbit continuu cu Ismail povestind unul altuia planurile de viață, dar și comparând tradițiile turcești cu cele românești.

                Stația microbuzului la care am coborât era plină de tineri. După ce ne-am luat bagajele am înțeles că veniseră acolo să ne întâmpine pe noi. I-am cunoscut pe toți, încântați și noi, și ei, de o apropiere instantanee  între două culturi diferite. Am parcurs împreună un drum al școlilor (cum imi place mie să îi spun), deoarece am trecut pe lângă o școală primară, una generală și un liceu cu regim normal, ajungând în cele din urmă la Hasan Hüseyin Akdede Anadolu Öğretmen Lisesi, un liceu cu regim special, ce pregătește elevi să devină profesori. Clădirea principală arăta foarte bine, vopsită cu alb și petice de stacojiu iar căminul păstra aceeași nuanță a petelor, doar albul fiind înlocuit de culoarea galben. Curtea interioară era ocupată de un teren de fotbal pe care în acele momente se juca intens un meci  fără un careu bine delimitat. Într-un colț un număr micuț de elevi formau un cerc, jucându-se cu o minge de volei, iar de jur împrejurul terenului erau diverse grupuri de elevi. Unii se uitau ciudat la noi, neștiind ce căutam acolo iar alții au venit să ne cunoască, fiind poate la curent cu întâlnirea pe care școala lor avea să o găzduiască.

                Am intrat  în internat desculț, cu încălțările în mână, pe care le-am lăsat în niște dulăpioare. Apoi pe un coridor pe care puteai ajunge la cantină, se făceau niște scări pe care urcai la cele trei etaje ale clădirii. Camera pe care am primit-o, la ultimul etaj, avea o fereastră din care puteam vedea toată curtea liceului. Ne-am lăsat bagajele acolo și am ieșit nerăbdători în curte, începând socializarea, unul din scopurile principale ale acestui proiect Comenius. Ne-am plimbat și prin Güdül unde am văzut casele lor tradiționale. După masa de seară, care a constat într-un Döner și iaurtul lor Ayran, Ismail ne-a condus prin tot dormitorul băieților, intrând aproape în fiecare cameră, salutându-i pe toți și urandu-le noapte bună. Apoi am mers în camera noastră și am adormit cu mult înainte să se dea stingerea, pentru că eram foarte obosiți după drum.

                A doua zi la ora 7 trezirea a fost dată de imnul turcesc. Ieșind din cameră i-am văzut pe toți îmbrăcați în uniformă și pregătiți pentru o nouă săptămână. După micul dejun care s-a incheiat pe la 8:30 am ieșit cu toții în curte. Ne așteptam ca elevii să meargă în clasă și să înceapă orele. Dar am fost plăcut surprins că s-au aliniat într-un careu pe clase, iar unul dintre elevi a coborât steagul ce fluturase până atunci haotic în aer. S-a făcut liniște și din clădire a ieșit directorul liceului care le-a vorbit elevilor. Ne-a urat bun venit, după care s-a dat tonul imnului turcesc, toți cântau în cor, in onoarea drapelului care se urca voios în vârful lancei. Chiar dacă nu știam versurile, am stat și noi aliniați ca ei, iar eu mi-am amintit de școala generală și graba cu care plecam de acasă, nu care cumva să întârzii la careu, când cântam mândri „Desteapta-te române!”. L-am cunoscut apoi pe directorul liceului cu care ne-am salutat „tâmplă la tâmplă” așa cum se obișnuiește pe meleagurile Turciei.

                Am asistat apoi la trei ore de curs; în prima oră am cunoscut un profesor excepțional care din păcate nu vorbea limba engleză, dar cu ajutorul colegilor turci am înțeles scopul cursului său. Ne-a rugat pe toți să ne imaginăm cum am putea spune unui copil care nu aude și nu vorbește, ce e acela un creion și cum le putem descrie sentimentul dragostei. Toți au început să deseneze, și noi alături de ei, creioane care să sugereze urmele lăsate de acestea pe hârtie. La sentimentul dragostei majoritatea au desenat o inimă; eu m-am gândit că ar fi mult mai bine să sugerez dragostea unei mame față de copilașul ei. Ei bine desenul nu mi-a ieșit la fel cum mi-am dorit, dar toată lumea a înțeles ceea ce am vrut să transmit. La ora de engleză am primit și noi fișe. Aici lucrurile au stat mult mai bine la capitolul comunicare: am aflat că ei au în fiecare zi câte o oră de engleză, le-am povestit despre sistemul nostru de educație și am citit și noi alături de ei textele din fișele de lucru. Ora de religie a fost ținută de către domnul Ali care este directorul adjunct al acelei instituții. Am fost întrebați de mai multe ori dacă nu avem vreo problemă să asistăm la acele ore, știind clar că noi avem altă religie. Am acceptat iar răspunsul profesorului a fost că el crede în toți profeții, inclusiv în Iisus Hristos.

După ore, directorul adjunct ne-a plimbat cu mașina sa (fan împătimit Toyota) pe un deal unde era o moschee in curtea căreia  creștea levănțica. Pe cerul de acolo am văzut  două avioane F-16 care se alergau prin aer la mică înălțime de pământ. Am mers apoi bazarul din Güdül care se ținea doar lunea și unde găseai de toate.Bottom of Form

 Seara, eu și colegul meu Alex am jucat pe rând fotbal, volei sau badminton, încercând să ne împărțim fiecare în echipe diferite și la sporturi diferite, ca să-i împăcăm pe toți. Târziu în noapte, au ajuns de la Ankara și elevele din Bulgaria, însoțite de elevii polonezi.

                Dimineața următoare a început într-un ritm asemănător și cu același careu. Apoi, împreună cu Burhan și Ozan, ne-am plimbat prin  Güdül admirând casele sale tradiționale, și descoperind unul dintre cuvintele noastre comune, pentru că la plug ei îi spuneau „pulug”. Am găsit apoi un loc de joacă pentru copii: „Hai nu ne dăm și noi? Let’s go!!!”… nu ne-am dat în balansoar? (și atașez aici doar fotografia cu Ozan și Burhan, noi fiind prea penibili suiți pe bara de fier fără mâner).

                La ora 11 doamnele noastre profesoare și cu ceilalți profesori au ajuns in Güdül și după prezentările formale, am vizionat și noi, și ei, o parte din prezentările țărilor și a școlilor participante la proiect. Programul a început cu prezentarea turcă și a continuat cu prezentarea noastră. Tot atunci, au sosit în Güdül și cei 4 elevi cehi, insoțiți de cei 2 profesori ai lor.

                 După amiază am plecat cu toții, elevi și profesori, la Beypazarı, o localitate la aproximativ 40 km de Güdül, a cărei zonă e renumită pentru roșiile și morcovii cultivați. Am mers la o stație de îmbuteliere de apa minerală a cărui nume este același cu localitatea, apoi am intrat în bazarul cu aur și argint. Am început să urcăm pe o străduță (ce mi-a amintit de bazarul din Istanbul), de  unde am cumpărat rahat, iar ulterior am constatat că era de morcovi. Tot urcând, am lăsat orășelul undeva în vale iar noi, mergeam din ce în ce mai sus, pe un deal, ajungând în cele din urmă la Hıdırlık. Priveliștea era superbă, unde mai pui că era și apusul de soare. Am încercat să profit de lumina perfectă pentru a fotografia Beypazarı-ul imortalizând multe cadre. Am ajuns seara în Güdül și ne-am oprit direct în dormitoare.

                Ziua de miercuri a început cu careul despre care v-am povestit și cu defilarea unei fanfare, condusă de niște grupuri de dansuri tradiționale, toate alcătuite din tineri, la care au participat toți elevii din școlile din Güdül. Se facea o repetiție oficială pentru festivitățile in onoarea Zilei Republicii, din 29 octombrie. Apoi am început să lipim fotografiile pe care le-am pregatit special pentru acest eveniment pe panoul în mijlocul căruia era mare steagul romanesc. A urmat o întreagă sesiune foto, toată lumea se fotografia cu panourile celorlalte țări, punând întrebări despre locațiile imaginilor, cadre și chiar tehnică fotografică. Ziua a continuat cu prezentările celorlalte țări și a sistemelor de educație. Am mers apoi să-l cunoaștem pe primarul din Güdül, care ne-a primit cu căldură și ne-a cinstit cu prânzul tradițional. După masă am vizitat una dintre cele două moschei, și un centru care producea printre altele, niște păpuși îmbrăcate în haine tradiționale. L-am cunoscut și  pe inspectorul educațional al zonei tot in aceeași după-amiază.  În acea după-amiază, ne-am întors în curtea liceului unde am continuat sa jucăm fotbal și volei cu elevii turci.

                Joia a început devreme. La ora 7, înainte de trezirea celorlalți, am plecat spre Ankara. Drumul a fost superb, șoseaua era în umbra unor formațiuni muntoase iar în dreapta noastră crestele joase erau inundate cu o lumina caldă. Visul s-a spulberat când am ajuns în Ankara fiind întâmpinați de o aglomerație mai ceva ca în București. Pe 29 Octombrie era ziua națională a Turciei și deja autoritățile începuseră să închidă unele străzi.

                În ultima zi oficială a proiectului, a avut loc prezentarea modelelor  de lecții pe calculator, a jocurilor realizate la proiectul anterior de ICT de către Colegiul Național de Informatică ,,Tudor Vianu” și a strategiei finale de lucru. Tot atunci, am lansat și site-ul oficial al proiectului care va realiza comunicarea între parteneri. Au urmat impresii, acordarea diplomelor, și fotografia de grup.

                După-amiază am vizitat principalele obiective din Ankara. Am început cu grandioasa moschee Kocatepe, cea mai mare din capitala turcească, construită de-a lungul a 20 de ani (1967-1987), care se poate vedea din aproape orice zonă a Ankarei centrale. Am rămas impresionat de faptul că un profesor dintre gazdele noastre, s-a dus întâi și s-a rugat, iar mai apoi a venit și ne-a vorbit despre moschee, conducându-ne la etaj.

                Mica noastră excursie a continuat cu vizita la Anıtkabir, la  mausoleul lui Ataturk, cel care a format Turcia modernă. Am intrat acolo printr-un filtru identic cu cel de la orice aeroport, mă refer aici la detector de metale plus că nu aveai voie să mergi cu cun rucsac sau cu o geantă mai mare. Am ajuns exact când se schimba garda, un adevărat spectacol făcut de soldați din toate ramurile milităriei turcești. Mausoleul se află pe un deal, practic deasupra Ankarei, plin de jur împrejur cu copaci și verdeață. În mijloc, o alee imensă te duce perpendicular pe curtea dreptunghiulara, formată de la stânga la dreapta de coloane de piatră. Pe undeva pe sub acest ansamblu se găsește un muzeu impresionant plin cu obiecte care i-au aparținut marelui Atatürk; spun pe undeva pentru că intri printr-o parte și ieși prin partea opusă, amețit și dezorientat. În sala mortuara toți intră tăcuți și îndurerați, asemenea unor copii care merg la mormântul părinților săi.

                Crema forțelor aeriene turcești era acolo, spun asta pentru că i-am recunoscut pe piloții de la Turkish Stars îmbrăcați în combinezoanele lor roșii, purtând emblemele cu avioanele NF-5. Făceau poze de grup probabil pentru ziua de 29 octombrie.

Am părăsit Mausoleul mergând spre Muzeul Anatolian unde am stat foarte puțin pentru că am ajuns exact când se închidea. Păcat. De aici însă am urcat la  Cetatea Ankarei. Norocul a fost același ca la Beypazarı. Am ajuns la apus, văzând soarele cum apunea sub dealurile de dincolo de capitala turcească. Am urcat până în vârf, am făcut poze, dar cel mai important, niște copii mi-au amintit de bucuria copilăriei de altădată: aruncau cu avioane de hârtie care erau purtate de vânt în depărtări, iar bucuria și râsetele lor te făceau să îți dorești să nu mai pleci niciodată de pe culmile Ankarei.

                Seara am mers la Mormântul lui Hacı  Bayram Veli, o moschee cu o vârstă considerabilă, în față căreia, dansau lin, pe muzică turcească, coloane de apă colorate.

Am plecat iarăși spre Güdül, triști că trebuie să ne luăm rămas bun de la elevii din liceu. Și chiar așa a și fost. Am făcut poze, ne-au cântat la instrumentele lor tradiționale și nouă și cehilor dar toți eram triști. Am adormit târziu, triști că s-a terminat dar bucuroși că am câștigat noi prieteni.

                 Vineri dimineață ne-am trezit la 5 și jumătate. Ne-am făcut bagajele iar împreună cu directorul adjunct, am mers la moschee să urcăm în minaret. Am ajuns devreme, încă era slujbă. Am vizitat lăcașul de cult, iar când slujba s-a terminat, pe o ușiță micuță am intrat in turnul scobit pe interior de niște scări circulare. Güdülul era minunat de acolo din vârf, de unde am aflat că în trecut preoții se urcau în vârful minaretului pentru a ține slujbele de peste zi, ca toți locuitorii să se roage;  acum au fost montate sisteme audio iar preotul nu mai trebuie să se urce în fiecare zi acolo.

                 Am plecat din Güdül cu același microbuz cu care am venit, lăsând în urmă primirea deosebit de călduroasă de care am avut parte și o grijă a lor față de musafiri, ieșită din comun.

Am hoinărit străduțele Ankarei până pe la ora 3 după-amiaza când am plecat la aeroport. Același zbor cu escală dar lucrurile s-au potrivit perfect: dacă ne-am început călătoria din București cu un răsărit de soare, de la Ankara am plecat la apus.

                În încheiere aș dori să spun că a fost o onoare și un privilegiu pentru mine să vizitez Turcia în cadrul acestui proiect, prin care am cunoscut o nouă cultură, am cunoscut tineri de vârsta mea, cu principii bine stabilite și cu modele clare de urmat în viață.

Voi mai posta fotografii in curand!